25 noiembrie 2014

Domnule şofer, eu chiar ţin la viaţa mea!


Îmi place să conduc pe distanţe mici, mi se pare chiar relaxant. Am permis de conducere de mai bine de un an şi când "prind" maşina tatălui trec la volan şi fac o tură cât de mică. Sunt obsedată să îmi pun centura de siguranţă şi nu pot să conduc dacă nu mă simt strânsă cu ea, lipită de scaun. Centura face parte din mine, ca şofer şi fără ea nu pot pleca de pe loc. O singură dacă nu am purtat-o, când am plecat la o distanţă de 5 minute să o iau pe mama de la serviciu. I-am simţit lipsa după primele 10 secunde, aşa că am tras frumos pe dreapta şi am reparat greşeala.

Dacă centura mi se pare o obligaţie, la fel consider că folosirea telefonului mobil pentru SMS-uri, internet sau apeluri fără hands-free poate fi în orice moment un pas către moarte. O singură clipă de neatenţie spulberă vieţi, căci e nevoie de atât de mult ca să construieşti un destin liniştit şi atât de puţin ca să spulberi tot, exact ca un castel de nisip. 


Eu nu aş putea să trimit mesaje niciodată în timp ce conduc, pentru că sunt mult prea concentrată pe condus. Încă nu am dobândit anumite reflexe şi ţin minte că îi spuneam instructorului meu auto înainte de examen că nu înţeleg cu de unii pot face şi altceva pe lângă condus, când eu stăteam încordată şi într-un stres total. Mai târziu am înţeles că se poate, dar cu riscuri mari.

Un astfel de incident neplăcut mi s-a întâmplat şi mie iarna trecută. Deoarece nu am maşină, obişnuiesc să merg cu autobuzul peste tot. În acest caz era vorba despre o cursă mai lungă, de o oră şi ceva. Era un ger teribil, ninsese şi aveam mare noroc că străzile fuseseră deszăpezite şi nu erau alunecoase. M-am urcat în autobuz, mi-am plătit biletul, 8,5 lei şi m-am aşezat pe cel mai apropiat scaun. Tot ce voiam era să ajung la destinaţie cât mai repede, pentru a bea un ceai fierbinte şi pentru a mânca nişte prăjituri de casă trimise de mama.

Autobuzul a plecat şi s-a îndreptat către a doua staţie, unde alţi oameni au urcat. De această dată însă, şoferul nu a aşteptat să termine de dat bilete, ci a pornit în grabă. Cu o mână ţinea de volan, cu una primea banii, dădea bilet şi tot aşa. M-am uitat puţin nedumerită, căci îmi e tare frică să merg într-o maşină unde şoferul e neglijent. Şi cu toate acestea, nu aici este punctul culminant.

După ce a terminat de împărţit bilete, şoferul a înceout să numere toţi banii strânşi. Bineînţeles, tot conducând. Apoi şi-a sunat, probabil, un coleg:

"- Alo, Dorele, mă auzi? Fii atent, am 1.400 lei pe ziua de azi sau pe aproape, mai număr o dată când ajung la Centru. Da, da, zi lungă, oameni mulţi şi facem ţurţuri la nas aici. Fii atent, eşti liber să notezi acum ce curse ai mâine? Le-am luat eu de dimineaţă şi pentru tine. Deci ai de la 8 la 10, dus-întors pe traseu lung. Hai mă, n-ai pe ce să notezi repede? Îmi e că le uiţi, şi aşa eşti aerian. Lasă că ţi le trimit în mesaj şi le vezi tu. Te salut, hai, pa!"
Câteva secunde mai târziu, şoferul nostru începu să scrie de zor un SMS, informându-se de pe o foaie în legătură cu turele colegului. Neatent din fire, nu a văzut curba care urma decât prea târziu, când oamenii au început să strige. A tras repede de volan, telefonul i-a căzut zgomotos din mână şi în autobuz era panică generală. Ne-am trezit cu autobuzul în şanţ, la un pas de a ne rostogoli. În momentele acelea m-a cuprins teama şi totodată uşurarea când am văzut că nu era nimic grav.

Şoferul nostru a fost hulit de către toţi pasagerii, iar după vreme îndelungată de aşteptare în frig a fost trimisă altă maşină după noi. Nu o să-l uit niciodată pe acel şofer iresponsabil, deşi după acest accident nu l-am mai văzut niciodată pe traseu. Am realizat pe pielea mea cât de important este să fii conştient de pericolele la care te expui când eşti la volan. 

Zilnic mor 2 oameni care trimit mesaje în timp ce conduc. Experimentul Toyota de mai jos, "Don't Text and Drive!", este menit să facă oamenii să realizeze faptul că viaţa contează mult mai mult decât scrierea unu imesaj neimportant.


Aşadar, vă invit să vă gândiţi la această problemă. Data viitoare când conduceţi şi sunteţi tentaţi să răspundeţi la un SMS imaginaţi-vă  balanţă uriaşă. Pe un taler este viaţa voastră toată, viitorul, actualii sau copiii nenăscuţi, cariera pe care o visaţi, aniversările, bucuriile şi zilele frumoase petrecute cu cei dragi. Pe celălalt taler este familia ta plângând, poate familia altora plângând care nu au nicio vină că îi loveşti tu, este totul negru, rece, este o clipă de groază care se repetă la infinit. Balanţa eşti tu, iar talerele sunt mâinile tale. Când întinzi mâna după telefon tocmai ai înclinat-o către partea sumbră... Fii tu propriul tău erou!

Articol scris pentru SuperBlog 2014