6:55 A.M. Alarmă, întuneric beznă. Iau telefonul şi opresc sunetul insuportabil care probabil că a trezit vecinii. Spun asta pentru că şi eu aud când le sună telefonul, deci mă bucur de intimitate deplină în blocul meu. Stau 2 minute în pat şi ştiu că dacă nu mă ridic imediat voi adormi şi nu voi mai ajunge la curs. Mă ridic, încerc să exploatez ultima fărâmă de motivaţie pe care o mai am în mine. Îmi termin ritualul zilnic şi ies afară, cu căştile în urechi şi mâinile în buzunare. Autobuzul îmi trece prin faţă şi e imposibil să îl prind: îl voi aştepta pe următorul. În jurul meu văd doar feţe triste. E 7:30 dimineaţa, iar toată lumea mergea la muncă sau la şcoală, iar după feţele lor nu părea prea fericiţi. Oare câţi oameni dintre cei care au un job apreciază ce fac şi merg bucuroşi la serviciu dimineaţa? Eu nu văd prea mulţi, dar ştiu exact care este cauza: lipsa unei activităţi care să ne reîncarce bateriile.
Cele 2 ore de curs trec insuportabil de greu, la fel şi cele două de după. M-am lăsat pradă gândurilor şi mi-am dat seama că este greşit ca la 20 de ani să mă simt obosită. Vedem persoane de 40-50-60 de ani energice, care fac sport şi sunt mereu pozitive. Oare cum reuşesc? Eu cred că îmbină mereu momentele de relaxare şi de distracţie cu munca obişnuită, pentru a crea un echilibru în viaţa noastră. Exact ca într-o balanţă. Nu ai simţit niciodată că TREBUIE să mergi într-o aventură, să laşi toate grijile şi rutina în urmă, închise în acelaşi apartament pe care îl cunoaşti ca în palmă?
Mi-am dat seama în acest fel că dacă timp liber nu e, mi-l voi face eu. Weekend-ul care urma era destinat muncii suplimentare, ca să îmi rotunjesc puţin veniturile lunare, pentru pune a banii la economii. Şi până la urmă, ce să fac cu atâtea economii, dacă nu îmi iau şi ceva timp pentru recreere? Aşadar, l-am luat şi pe prietenul meu cu mine şi am ajuns la concluzia că merită să mergem într-o vacanţă la Straja de neuitat. Destinaţia era de vis, am navigat pe site şi ne-am dat seama că era exact ceea ce ne trebuia pentru a ne face să uităm pentru câteva zile de dificultăţile zilnice.
Aşadar, ne-am îmbarcat şi am pornit la drum. Peisajul nu cred că mai merită lăudat, căci se ştie că este minunat... În vârf de munte totul pare mai sănătos, mai curat şi problemele de acasă par doar simple amintiri.
Vila Alpin a fost exact pe gustul nostru, primitoare şi confortabilă. Totul arăta minunat şi în primele minute am început să regret că aveam rezervare doar pe două zile, căci nu aş fi plecat de aici cel puţin o săptămână.
Am descoperit atunci că există un parc de aventură Straja şi în acel moment am ştiut că nu trebuie să îl ratăm.Acest parc este situat la câteva minute de mers pe jos de la Vila Alpin, aşa că ne-am luat un rucsac în spate şi am plecat în călătorie. Preţul mic a fost perfect pentru noi, iar atmosfera din acest loc de recreere era uimitoare.
Aşadar, acest sejur la Straja avea să se transforme dintr-unul relaxant şi calm într-unul plin de aventură. Deşi nu eram o persoană căreia să îi placă senzaţiile extreme, voiam să încerc câte puţin din toate cele prezentate. Acest parc m-a dat pe spate de-a dreptul, prin simplitatea lui cu care reuşea să bucure zeci de oameni în fieare zi.
Când am ajuns, protagonişti erau câţiva copii, veniţi probabil în tabără. Am analizat atent modul în care se echipau, în care erau îndrumaţi şi mă uitam la toţi paşii pe care îi făceau ei, căci nu voiam să mă fac de râs greşind ceva.
Aşadar, am început să explorez. Eram entuziasmată şi puţin speriată, căci îmi era frică să nu fac vreun pas greşit şi să mă rănesc. Nu s-a întâmplat acest lucru, căci eram în permanenţă monitorizată de persoanele care se ocupau de acest lucru.
În mod cert eram cu mult în afara zonei mele de confort. Sunt, de obicei, o persoană calmă şi relaxată, căreia nu îi plac schimbările sau lucrurile extreme. Şi totuşi, dacă nu acum, atunci când? Am depăşit toate obstacolele întâlnite în cale folosindu-mă de concentrare şi entuziasm, căci îmi plăcea la nebunie ce făceam. Simţeam emoţia, riscam la orice pas să cad, iar sentimentul de a fi la limită îmi plăcea. Nu mai trăisem aşa ceva şi eu, care uram schimbările, ajunsesem să întreb care este exerciţiul cel mai greu şi solicitant, pentru a-l putea parcurge.
Pentru mine, această experienţă a fost de neuitat. Am cunoscut oameni minunaţi, am experimentat senzaţii noi şi m-am umplut de energie şi pozitivism. Am ajuns acasă puţin tristă, căci aş fi vrut să mai rămânem, însă bucuroasă că am petrecut chiar şi două zile în natură, unde mi-am reîncărcat pe deplin bateriile.
Această poveste fictivă este scrisă pentru SuperBlog 2014; fotografiile sunt preluate de pe site-ul şi Facebook-ul Vila Alpin şi nu am drepturi de autor asupra lor.
