Mai ţineţi minte acele zile din copilărie când cea mai importantă activitate era jocul? Eu ştiu că seara îmi programam ca peste zi, de la ora X la ora Y să mă joc cu păpuşile, apoi cu urşii de pluş apoi cu alte fetiţe afară. Ce viaţă grea, aşa e? Nu tu griji, nu tu cursuri sau serviciu. Acum altfel stă treaba, aşa că rareori mai găsesc momente libere pentru mine, să simt că mă răsfăţ un pic.
Zilele trecute am trecut cu Andrei prin Auchan pentru câteva cumpărături pe care le facem regulat. Cu coşul plin de fructe, legume, pâine, carne sau alte chestii, am păşit întâmplător şi prin raionul de jucării, căci este cel care duce către încălţăminte şi acolo voiam de fapt să ajung. Nu am putut să nu ne oprim şi să nu ne uităm cu interes la toate păpuşile vorbitoare, la toate maşinile cu telecomandă sau alte nebunii la care noi nici nu visam când eram mici (şi nu că am fi noi foarte mari acum, dar când aveam eu 5 anişori doar păpuşi de proastă calitate şi urşi de pluş aveam).
Şi totuşi, nu jucăriile sofisticate ne-au încântat, ci o cutie uriaşă plină cu lego. Un vis! Brusc mi s-a făcut dor de copilărie, de construitul de turnuri fără sens din lego. Aşa că am început să construim foarte atenţi, în timp ce adulţii sau copiii care treceau pe lângă noi se uitau puţin ciudat.
Aş fi luat acasă toată cutia aceea cu lego şi aş fi făcut din ea un întreg oraş. Bineînţeles că le-aş fi strâns apoi, cui îi place să calce pe o piesă de lego?
Eu am făcut ceva ce ar putea semăna cu o macara, dar am stricat-o. Andrei însă a abordat o altă temă şi a făcut un roboţel simpatic.
Nu l-am luat acasă pe micuţ, ci am preferat să îl lăsăm în glorie, în vârful unui munte de lego, care nouă ne-a captat cu totul interesul. E bine să fim copii din când în când, nu?
