Toată viaţa mea poate fi definită într-un singur cuvânt: frică. Şi nu doar viaţa mea, ci probabil şi a ta şi a altor milioane de oameni. Frica ne defineşte şi ea ne arată că suntem oameni, că simţim, că trăim şi că avem emoţii. Frica sunt eu.
Deşi nu am amintiri din acele momente, sunt sigură că mi-a fost teamă să mă nasc. Probabil că totul era atât de cald şi confortabil în burtica mamei, încât nu înţelegeam de ce aveam nevoie de o schimbare. De ce să schimbi ceva dacă te simţi fericit în acea situaţie? Poate că mi-a fost teamă să păşesc în lume şi să o iau de la capăt. Dar nu a depins de mine, pentru că frica nu ţine cont de vâstă.
Crescând apoi, la câţiva anişori îmi era frică de lucruri. Părinţii încercau să mă ferească de tot ce mă putea răni. Maşina care gonea pe stradă când eu eram cu mama de mână, oala cu apă fierbinte care făcea exact ca un tren, cuţitele din sertarul de sus al dulapului din bucătărie, nuiaua adusă de Moş Nicolae reprezentau doar câteva dintre obiectele de temut cu care intram în contact.
După vârsta de 5 ani am început să mă tem de oameni. Înţelesesem ideea că lucrurile pot fi controlate, dar dacă eşti slab, oamenii te pot controla pe tine, fără a conta că tu faci parte dintr-o comunitate de oameni buni. Îmi era teamă de educatoare şi apoi de învăţătoare, de mătuşa care mă ciupea mereu prea tare de obraz sau de părinţi, căci trebuia să fiu fetiţă cuminte.
Teama pe care o au copiii faţă de părinţi este pasul esenţial către o relaţie distrusă între ei. În familie nu trebuie să existe teamă, iar copiii trebuie să simtă că părinţii sunt cei care îl protejează de monstrul inexistent de sub pat, de colegii care râdeau de ghiozdanul primit de la o altă verişoară şi de stiloul care murdărea mereu degetele. Părinţii trebuie să omoare teama copiilor.
 |
| Sursa www.sibmedport.ru |
Cu timpul a intervenit frica de a nu ite integra într-un grup. Dacă la grădiniţă sau în generală este mai uşor să fii tu, să fii sincer şi să te simţi în largul tău cu ceilalţi, crescând începi să te temi că vei rămâne singur. Singurătatea omoară suflete, iar teama de a fi singur schimbă personalităţi. Am început uşor-uşor să mă schimb şi să îmi înfrânez unele emoţii.
Am mers la balul din primul an de liceu deşi nu mi-a plăcut, doar pentru a nu fi marginalizată. Am ieşit în oraş cu ceilalţi pentru a nu fi dată la o parte şi am învăţat bine de frică să nu dezamăgesc profesorii sau părinţii. Ieşeam din casă speriată ca nu cumva felul în care arătam sau mă îmbrăcam să atragă critici.
 |
| Sursa http://www.formula-as.ro/ |
Teama de a nu-i dezamăgi pe ceilalţi este doar o dezamăgire de sine mascată. Cu cât vei încerca mai mult să mulţumeşti alte persoane cu atât vei avea mai puţin timp să faci lucrurile care-ţi fac plăcere, dar asta am descoperit târziu.
În momentul în care am terminat liceul m-am confruntat cu problema alegerii facultăţii, care a fost de fapt momentul în care am început să mă detaşez de o mare de emoţii negative, în care frica era liderul. Am încetat să ascult părerile celor din jur şi să mă tem că fac o alegere greşită. M-am acceptat aşa cum sunt şi alegerea făcută m-a făcut să mă simt împlinită.
Acum am încredere în mine într-o măsură îndeajuns de mare încât să ştiu că frica nu aduce nimic bun. Nu mi-a fost frică să iubesc acum 3 ani şi nici să renunţ până în prezent la emoţiile mele. Nu îmi e frică dacă uit să plătesc întreţinerea în ultima zi, dacă întârzii jumătate de oră la curs doar pentru că am vrut să mai dorm puţin, dacă am un deadline la SuperBlog, compeţie pentru care scriu şi acest articol, şi nu am nicio idee.
Am reuşit să trec de la o viaţă plină de teamă la una liberă cu voinţă şi cu conştientizare. Da, îmi e frică de gândaci, şerpi sau păianjeni şi realizez că dacă nu m-aş concentra, mi-ar fi frică de examene. Secretul este să îţi dai seama că îţi e frică de un lucru şi să faci tot posibilul pentru a-ţi păstra calmul şi pentru a găsi soluţii. Dacă îţi e frică, vezi doar partea goală a paharului şi soluţiile ţi se par inexistente. Frica e slăbiciune, iar eu nu sunt slabă. Frica nu mai sunt eu.
