Să cadă cortina peste inima actorului


   Totul a început în 1879, când din big bangul vremurilor, un lucru s-a născut pentru a pune în evidenţă poveştile ce se spuneau doar în şoaptă. Thomas Edison da naştere becului şi astfel pe scena lumii se aprinde primul reflector.

Sursa atas.ro

   Odată cu asta, primele roluri încep a se creiona, iar oamenii viteji din fire încep să se joace cu cuvintele în bătaia luminii. Croitorii intră şi ei în această horă şi croiesc o cortină care să menţină misterul înaintea marelui spectacol al vieţii.

   Natura, marele regizor cel ce a inspirat invenţia luminii, priveşte mulţumit. Soarele mândru îi dă indicaţii becului înfiletat în reflector cum să creeze umbre şi cum să cadă pe cei în calea luminii sale. Un spectacol era pe cale să se nască.

   Replicile sunt spuse şi transmit iubirea, drama şi frumuseţea cu viteza luminii acum. Nimic nu se mai mişcă încet, iar cum sărbătorile sunt în apropiere, milioane de beculeţe impodopesc oraşele în lung şi în lat. Totul e privit prin ochii mei, unul din actorii ce trebuie să între în scenă când cortina se va ridica. Am emoţii, îmi e teamă că lumina ce mă va mângâia va arată întregii săli, ce aşteaptă murmurând, latura mea întunecată.

   Mai sunt 20 de minute până la începerea spectacolului. Nu am cum să nu joc bine. Îmi ştiu rolul, îmi ştiu replicile, lumina mă va bate şi va răzbate dincolo de fiinţa mea. Voi fi în lumina reflectoarelor arătând cine pot fi şi cine nu sunt.

   Murmurul mă face să înghit în sec iar mirosul lemnului de sub picioare mă face să mă simt una cu natura. Sunt un copac pe care soarele îl va mângâia. “Ding Dong” se aude puternic, iar imediat apoi, muzica de vioară începe a-i lua locul. Cortina roşie ţesută cu atenţie mângâie podeaua, rupându-se în două. Simt căldură luminii, nu am cum să greşesc. 

Sursa atas.ro

   E rolul vieţii mele, e şansa mea să strălucesc mai mult decât reflectoarele care mă orbesc. Nu văd oamenii din sală. Sper că e cineva şi pentru mine acolo, să mă urmarească şi la final să mă aplaude.

   Poate că acesta este destinul actorului: să vină în faţa publicului, să arate un personaj străin de el, iar apoi să ajungă acasă fără prea mulţi oameni dragi care să îl aplaude şi să îl înţeleagă. Poate că cei mai buni prieteni îmi sunt scena, cortina şi lumina... acea lumină orbitoare care spectacol după spectacol înfăţişează ce e mai bun şi mai priceput lucru din mine: puterea de a fi mereu altcineva.