Jurnalul unui hamster, un suflet de om.

   Aceasta postare nu este un tuturial sau o recenzie; acest articol nu are legatura cu domeniul cu care v-am obisnuit, este doar o experienta de-a mea, pe care simteam nevoia sa v-o povestesc.

   In vara anului trecut, eu si prietenul meu, Andrei, ne-am hotarat ca ar fi momentul sa avem un animal de companie, ceva care sa ne responsabilizeze mai tare, de care sa avem grija si sa fie ca un mic copilas, primul. Avand in vedere ca stau intr-o garsoniera micuta, nu-mi pot permite sa am caine, si nici pisoi, asa ca ne-am orientat rapid catre un animalut mult mai mic. Papagali nu vroiam din cauza zgomotului prea mare, iar cum Andrei mai avusese hamster, ne-am gandit ca ar fi o idee excelenta. Am inceput sa ne informam exact ce inseamna cresterea unui hamster si nu stiam daca sa alegem unul sirian sau unul rusesc. Cum cel sirian este mai mare, ~15 cm, am hotarat sa alegem unul rusesc. Am inceput sa cautam cusca, cat mai frumoasa si dotata, pentru sufletelul care va locui in ea. Tatal lui Andrei ne-a facut insa o surpriza frumoasa si a cumparat una destul de scumpa, dotata cu toate cele necesare.

   Alegerea hamsterului nu a fost usoara. Am ajuns intr-un pet-shop unde se aflau vreo zece blanosenii intr-un  acvariu si parca toate cereau acelasi lucru: o familie. Erau toti asa de mici, aveau cred pana in 2 saptamanii. Stiind ca vroiam baietel,am incercat sa iau unul de acolo, sa ne spuna doamna vanzatoare daca am nimerit genul dorit. Nu am reusit sa-l prind bine, ca a iesit un capsor din rumegus, alb ca un fulgusor si cu niste ochii de milog, pe care l-am luat bineinteles acasa, si l-am numit, amuzant, Virgil.
   Prima perioada nu a fost usoara, el era asa de mic si intr-o cusca asa mare si mai ales, fara fratiorii lui.

 Nu era rau, nu musca, dar parea trist. Cu toate acesea, a invatat repede sa se dea pe roata.Cum noaptea e perioada lor cea mai activa, il mutam pe hol. Dimineata trebuia sa-l bag inapoi in camera, ca statea cu mutrita lui pe gratii, ca un caine plouat care te implora sa-l lasi in casa.
    Astfel, Virgil era mereu pus pe joaca, nu zicea niciodata nu la o mangaiala buna sau la o portie zdravana de seminte. Ii cumparam mereu mancare, seminte, morcovi, varza, rumegus si astfel il aveam mereu langa mine.

   Intr-o seara, cred ca adormita, am uitat usita deschisa la cusca, iar dimineata, usa era deschisa si el lipsea. M-am panicat ingrozitor, am inceput sa caut peste tot, mi-era teama ca poate ajunsese in baie sau mai stiu eu ce. Am dat covorul la o parte, mobila, si l-am gasit, inspaimantat, sub fotoliu, mai infricosat era el decat mine. Se uita cu niste margeluse mari la mine de parca spunea ,, Imi pare rau, dar du-ma te rog in casuta mea cu mancare si culcus!".
   Ii schimbam rumegusul cam o data pe saptamana si tot atunci ii lasam si cateva servetele, pe care imediat la insfaca, le baga in casuta si le facea fasii-fasii, cu care se acoperea apoi, ca un copil mic infrigurat.
   L-am chinuit putin.. Asta-vara eu tot plecam din oras si ramanea singur uneori 4-5 zile, ii umpleam bolul cu mancare si-l lasam asa, dar nu ma ura. Cand ma intorceam, era tot zambitor cu fata lui de soricel suparat.


   Se catara pe cusca si mergea sa pe ea, tinandu-se doar cu 2 labute de gratii: era un adevarat atlet ! Tare-mi era teama intr-un timp sa nu se prinda cu piciorusele si sa se ranseasca, dar nu s-a intamplat niciodata asa ceva.Cadea de acolo de sus, se ridica, se urca iar, iar cadea, iar rodea seminte.Parea insa din ce in ce mai obosit, mai batran.. Aproape un an si jumatate avand, insemnau cam 50 de ani de-ai nostri.
 

 

   De dimineata m-am dus la baie si ma astepta cuminte pr hol, sa-l bag inauntru, parca-mi promitea din priviri ca  nu va face zgomot si ca va fi hamster cuminte. Dupa aproximativ 2 ore,Andrei a plecat catre baie si a strigat la mine: ,,Virgil sta intr-o pozitie ciudata si nu cred ca misca!". Am alergat repede si am incercat sa-l misc, sa-l ating, dar nu am primit nicio reactie.. Sufletelul meu iubit a murit. Singur, langa bolul cu mancare, pe spate, cu manuta drepata la ochisor. Rece, dar parca nu trist, doar usurat. Parca fericit ca nu s-a chinuit, ca s-a intamplat asa de simplu. Abia mi-am gasit reactiile printre lacrimi.. L-am asezat frumos intr-o cutiuta, capsusita cu un sevetel gros, asa cum ii placea lui, ca sa-i tina de cald. L-am ingropat in fata ferestrei mele si acum pazeste asupra casutei unde a fost iubit timp de mai bine de un an.

  O sa-mi fie dor de tine, uratule.. Sa nu rozi toate semintele si toate butoanele la telecomanda, asa cum mi-ai facut mie, pe oriunde esti acum !